De ce se bucura toata lumea intr-un asemenea hal de treaba cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana nu pot sa-mi explic. Inteleg resorturile, motivatiile si implicatiile (cel putin pe cele teoretice), dar nu inteleg totusi de ce se exagereaza totusi intr-un asemena hal. Bun, e un nou inceput, e un moment de cotitura in istoria tarii noastre. Dar de ce trebuie facut atita caz pe chstia asta? Eu spre exemplu nu dau doi bani pe ea. Nu imi smulg parul din cap, nici nu sar in sus. Mai degraba sunt pusa putin in garda de faptul ca se vor schimba multe si nu stim cat de "in bine". E ca si cum, la varsta batranetii, ne dam casa in chirie sau in administrare unei familii tinere si intreprinzatoare, sa aiba grija de ea, sa faca ordine si disciplina cum noi nu o punem face, iar apoi devenim din proprietari sclavi pe ...propria mosie. Nu ma incanta sa cant pe partitura altora, chiar daca are ritm bun si pare a fi fost aplaudata si la alte reprezentatii asemanatoare. Nu munca si repetitiile ma pun pe ganduri. Dar nu stiu ce se va imtampla daca vom ajunge la concluzia ca ne era mai bine asa cum este acum. Cand vom realiza ca am fost poate naivi ca am crezut ca doar asa putem ajunge la butoiul cu miere, uitand ca mai sunt si alte modalitati. Iar daca am avea putina bunavointa si ne-am uita si in alta directie, poate le-am remarca. Revenind, se poate sa fim multumiti, se poate sa nu fim. Daca lucrurile vor conduce catre prima varianta, nimic de obiectat. Dar daca ajungem si noi sa regretam (nu am fi primii) si sa ne renegam optiunile de acum? Nu stiu cat de patriot imi este sufletul, dar stiu ca integrarea echivaleaza pentru mine cu a-mi vinde tara. Pardon, nu de a o vinde, ca foloasele nu se prea vad., sunt doar promise. Prin urmare, mai degraba se pare ca o dam cadou, cui o vrea (si cine n-o vrea!) in speranta unor foloase viitoare. Noi oricum nu o mai vrem, pentru ca nu am stiut, nu stim si nici nu vom sti vreodata ce sa facem cu ea!