Ii vedem pe strazi, fie tiriind cite un carucior plin cu ambalaje de carton, fie scociorind prin gunoaie. Fie ne prefacem ca nu ii observam, ca si cind nu ar exista, fie trecem oripilati pe trotuarul celalalt, de teama sa nu ne molipsim de vreuna din colectia de boli pe care ei o poarta permanent, ca o salba de pacate. Li se spune: vagabonzi, homlesi, boschetari sau, oficial, persoane fara adapost. Si ei au dreptul sa voteze, sa fie informati, sa participe cumva la deciziile comunitatii de pe gunoaiele careia traiesc. Nu exista nici o reclama electorala, nici un punct in vreun program politic in care sa fie macar amintiti. Aproape toti sint alcoolici cronici, au probabil inteligenta unei maimute, iar averea si-o poarta cu ei, mereu, e usor, pentru ca in afara citorva boarfe jegoase nu mai au nimic. Nu da bine pentru oricare politician ca macar sa-i aminteasca in vreun discurs electoral. Si politicianul e uneori om, prin urmare e si el scirbit, ca noi toti, de asemenea bipede aflate pe treapta din urma a mizeriei umane. Asta o fi limita democratiei, boschetarii sint, in acceptiunea comuna, mai putin egali. Vesticii din Europa au programe guvernamentale reale, de reeducare, au fundatii adevarate care se ocupa de asemenea cazuri pentru ca, din punctul lor de vedere, au de-a face tot cu oameni. Oameni, semeni, egali. Asa e acolo. La noi insa boschetarii sint invizibili. Nu au termen de comparatie, ei sint cei mai putin insemnati pe scara prioritatilor, condamnati sa moara. Or fi importante programele guvernamentale cu lapte si corn sau calculatoare pentru elevi, o fi scazut inflatia, pe plan local s-o fi facut reabilitarea termoficarii centralizate, se plateste enorm pentru artere de circulatie si parcari, pentru a mentine in viata teatre, filarmonica, locurile prin care a trecut Eminescu, dar la alocarea unei sume absolut infime pentru a oferi fapturilor umane care bintuie pe strazi o limita de decenta si demnitate, nu s-a gindit nimeni. Se pling medicii ca li s-au umplut spitalele odata cu venirea frigului. Puscaria este si ea supraglomerata de infractorii marunti care nu pentru folosul jafului au ajuns acolo ci pentru putina caldura si o masa calda. Dupa ce se inzdravenesc sau isi ispasesc pedepsele marunte si ajung din nou la ei acasa. O casa mare cit un intreg oras: strada, locul unde nu ii vede nimeni, niciodata.